Am stat de multe ori sa ma intreb cat de departe poate merge cruzimea, egoismul, duritatea, rautatea.
Mi-am dat seama ca fiind atat de profunde in multi dintre noi, ele merg mult mai departe decat ne putem da seama. Ele se pot insinua in noi si ne pot distruge cu usurinta. Ele pot exista in noi si ne simtim atat de bine cu ele incat nu vrem sa renuntam la ele. Nu vrem sa le uitam pentru o secunda, sa vedem cum este sa fim si altfel. Poate, "sa fim mai umani" , poate doar sa simtim. Acele lovituri chiar sunt ele senzatia de maxima placere, de extaz suprem? Merita ele sa devenim niste monstri in ochii altora doar pentru ca ne distrugem "inamicul"? Nu cred. Nu cred ca noi suntem mai presus de ceilalti. Ca unii dintre noi trebuie sa conduca intr-un fel sau altul. Cred ca fiecare dintre noi are o anumita valoare si ca, daca ar dori intr-adevar, ar sti sa si-o fructifice si altfel decat facand rau. Si cine stie, daca am fi multi care sa facem asa, poate, maine nu vom mai fi atat de dezamagiti de ceea ce ne inconjoara, atat de vulnerabili si de "puternici" in acelasi timp. Poate am fi un pic mai buni, un pic mai blanzi, un pic mai empatici cu durerile celorlalti .
Si am putea incerca asta prin a renunta sa ne mai punem o secunda, o clipa doar, pe noi pe primul loc. Cine stie?! Poate ne dam seama atunci ce important este sa ai mila, sa fii ingaduitor, sa intinzi o mana celui aflat jos.
Sau poate... o sa fie exact pe dos. Dar, macar atunci vom sti cu adevarat ca am incercat si va ramane in noi o urma a acelui sentiment trait , care , in viitor, ne va face sa ezitam sa mai distrugem in jurul nostru pe cei care sunt altfel !!
